Logopedia, ca ştiinţă, s-a constituit atât din raţiuni practice, cât şi teoretice, extinzându-şi sfera de acţiune de la cercetarea limbajului şi comunicării, în relaţie cu evoluţia personalităţii, la formularea unor legi şi metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultăţilor verbale şi la stimularea comportamentelor verbale.

Legile logopediei

1. Orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţionalitatea expresiei şi receptivitatea limbajului, constituie o tulburare a acestuia.

2. Orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp, ca deprindere negativă.

3. Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar atunci când apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse.

4. Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de constituire a limbajului, ca urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în vorbire.

5. Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general.

6. Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi tensional pe fondul unei frustrări şi anxietăţi.

7. Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri anatomice care facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi.

8. Tulburările de vorbire, până la vârsta de 3- 3 ½ ani, nu au o semnificaţie logopedică sau defectologică, ci una fiziologică, atunci când sunt produse ca urmare a nematurizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire.

9. Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la sexul masculin, comparativ cu cel feminin.

10. Terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-recuperativă ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile mediului înconjurător.

În prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca şi asupra studiului comunicării în cadrul relaţiilor interumane pentru dezvoltarea personalităţii şi comportamentelor adaptabile.

Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire şi înlăturare a tulburărilor de limbaj în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relaţiile cu semenii săi, de a facilita inserţia în comunitate, de a se forma şi dezvolta pe măsura disponibilităţilor sale. Activitatea logopedică este centrată, în special, asupra copiilor nu numai din cauza frecvenţei mai mari a handicapurilor de limbaj, dar şi pentru faptul că la aceştia vorbirea este în continuă structurare şi dezvoltare, iar dereglările apărute au tendinţa, ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze şi agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.

Logopedia are, în primul rând, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, îl ajută pe copil să depăşească dificultăţile şcolare şi de adaptare.
Vârstele preşcolară şi şcolară mică sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.

Pe baza semnificaţiilor teoretice şi practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel:

1. studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;

2. prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;

3. studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor adecvate corectării lor;

4. cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra comportamentului şi personalităţii logopatului;

5. elaborarea unei metodologiei de diagnoză şi prognoză diferenţiată în logopedie;

6. popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a manifesta înţelegere şi sprijin faţă de logopat;

7. formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psiho-pedagogică, teoretică şi practic–aplicativă, care să stăpânească terapia handicapurilor de limbaj;

8. studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mintale ce influenţează constituirea structurilor limbajului;

9. optimizarea activităţii logopedice atât pentru terapia handicapurilor de limbaj, cât şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale;

10. depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea handicapurilor de limbaj.

Clasificarea tulburărilor de limbaj cea mai utilizată ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic respectivă se rezumă la următoarele categorii de tulburări de limbaj:

1. tulburări de pronunţie (dislalia, rinolalia, disartria);

2. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);

3. tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia, mutaţia patologică);

4. tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia – agrafia);

5. tulburările polimorfe (afazia şi alalia);

6. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale din autismul infantil-de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect etc.

7. tulburări ale limbajului bazat pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia ş.a.)

O asemenea clasificare este importantă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi terapie logopedică, dar şi pentru diagnoza şi prognoza tulburărilor de limbaj. În activitatea de corectare, diagnosticul diferenţial corect înlesneşte stabilirea metodologiei de lucru şi fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează în raport de diagnosticul diferenţial, de particularităţile psihice ale persoanei, de vârstă cronologică şi mintală, de condiţiile de educaţie, de sex.